Mă urăşti?

     Da. Sigur. Mă urăşti. Dacă nu m-ai urî mi-ai spune naibii ceva odată să nu mai aştept ca o proastă.. Mă gândesc mereu că mai bine mi-ai zice în faţă un NU tare şi răspicat, ar fi atât de simplu! Dar de ce să faci asta? Îţi place la nebunie să vezi că mi-e sete de tine şi că sunt dispusă să aştept.
     Dacă ştiam de la început că o să fie aşa de greu, nu mă mai băgam în treaba asta. Mă faci să încep să regret că m-am îndrăgostit, şi nu vreau aşa ceva. Niciodată nu am regretat asta. Niciodată nu am regretat că am întâlnit o persoană care, chiar dacă poate m-a făcut să sufăr, mi-a adus odată zâmbetul pe buze şi inima în al nouălea cer. Deci nu regret. Ok, în concluzie, planul tău nu merge. Poţi să te chinui cât vrei, pur şi simplu nu merge.
     ' Pentru dragostea unui trandafir trebuie să suporţi spinii '. Numai la asta mă gândesc. La faptul că mi-e al dracu de greu să văd că îţi place să mă chinui, să mă ţii pe jar, şi totuşi, sunt capabilă să rezist. Ştiu că o să vină şi momentul în care o să revii cu picioarele pe pământ şi o să fie toate frumoase, dar până atunci mai e cale lungă. De ce? Pentru că tu nu vrei să apuci pe o scurtătură.
     De ce nu poţi să-mi faci treaba mai uşoară şi să-mi spui DA? E chiar atât de greu? Crede-mă, dacă eu am fost în stare să ţi-o spun, nu e deloc greu. Riscă. Cine nu riscă, nu câştigă. Nu spun că sunt eu marele premiu, spun că putem să fim foarte fericiţi împreună, şi ştii asta foarte bine, ai văzut doar..
     Te urăsc. Te urăsc pentru că mă faci să închid ochii şi să nu văd altceva înafara de tine. Au trecut câteva şanse pe lângă mine, şi bineînţeles că am realizat asta abia după ce au ajuns deja departe. Poate era exact ce îmi trebuie mie. Nu, stai. Tu eşti exact ce îmi trebuie mie. Ştiu asta, sunt foarte sigură, şi n-o să renunţ pentru nimic în lume. 

14 februarie?

     Nu. Nu e 14 februarie. E 15. Totuşi, ziua de azi m-a marcat, nu cea de ieri. Nu mi s-a întâmplat vreun miracol, nu am întâlnit pe cineva important, mi-am dat seama ce e defapt iubirea.
     Urc în maxi-taxi, plătesc biletul, mă aşez... Am sesizat lângă mine un bătrân gârbovit, înfrigurat, cu mănuşile rupte...Nu i-am acordat prea multă atenţie. Asta până când şoferul a pornit muzica. Întâmplător sau nu, la radio se difuza o piesă superbă, veche, de dragoste, din care din păcate nu am reuşit să reţin vreun cuvânt pentru că am fost prea prinsă în ceea ce se petrecea lângă mine. Bătrânul a auzit melodia, a ascultat-o pentru câteva secunde...a închis ochii.. Şi-a stat aşa, cu capul pe spate şi cu ochii închişi până la finalul melodiei, iar atunci când muzica s-a oprit, când vraja s-a terminat, prin genele îngheţate i s-a scurs o lacrimă.. Simţeam puterea dragostei ce zăcea în el, şi parcă mă sufoca. Îmi venea să plâng, nici nu ştiu cum am putut să mă stăpânesc. Nu mă gândeam vreodată că aş putea să simt fiori pe şina spinării în preajma cuiva pentru care nu simt nimic deosebit.
     Îmi revin la realitate..începeam să mă apropii spre casă. Bătrânul a coborât, iar la următoarea staţie locul lui a fost de ocupat de un adolescent, un băiat care nu avea mai mult de 18 ani, şi care se chinuia să îşi scoată măruntul din buzunar. M-a rugat să îl ajut, aşa că i-am ţinut punguţa pe care o avea în mână. Fără să vreau, am descoperit ce conţinea.Nimic altceva decât un ursuleţ de pluş, atât de drăgălaş şi atât de pufos încât atunci când l-am văzut am început să zâmbesc. Băiatul s-a aşezat lângă mine, a luat punga, şi a băgat în ea un pachet imens, mi-am dat seama apoi că era un buchet de flori, codiţa de la tulpine ieşea la iveală într-un capăt. Mâinile îi tremurau atât de tare încât nu a reuşit să scoată imediat din buzunar telefonul care suna în disperare. A răspuns la apel, şi nu mare mi-a fost mirarea să realizez că vocea îi tremura de un infinit de ori mai tare decât mâinile...
     Am coborât din maşină şi tot drumul spre casă m-am abţinut să nu plâng. Am simţit acum, în jumătate de oră, mai multă iubire decât am simţit ieri, pe 14. Dar ce treabă are 14? 14 februarie e doar o zi în care trebuie să ne amintim să preţuim ce avem lângă noi, în care trebuie să le amintim tuturor celor pe care îi iubim ce înseamnă ei pentru noi, indiferent dacă e vorba despre partenerul de viaţă, părinţi, prieteni..Dragostea nu există doar de Sf. Valentin!
     Dragostea e mereu acolo, ne conduce pe drumul nostru în viaţă şi ne luminează cărarea... Dragostea rămâne acolo unde este dorită şi preţuită, dragostea ne înconjoară mereu. Cel mai greu lucru, defapt singurul lucru greu, este să o găsim. Să găsim iubirea adevărată, iubirea care ne dă fiori şi atunci când luptăm să o câştigăm, şi atunci când nu o mai putem avea lângă noi..

'Scrisoare către Făt-Frumos'

     Când vii? Te aştept de mult timp. Te-am căutat disperată şi am fost atât de naivă încât am crezut că la un moment dat chiar te voi găsi, în unul din cei care m-au făcut pentru ceva timp să simt că zbor, să simt că am nevoie doar de un el şi de nimic altceva. Şi nu te-am găsit. Unde te ascunzi, Făt-Frumos?
     Ar trebui să mă opresc? Să nu te mai caut? Cred că da, defapt sunt sigură. Sunt sigură că tu o să vii atunci când o să obosesc să te mai caut, dar, vezi tu, sunt zilele astea în care mă simt ca dracu', în care până şi Soarele e deprimat şi nu vrea să mă ajute să zâmbesc. Zilele în care am nevoie disperată de cineva care să mă înţeleagă aşa cum sunt eu, cu bune şi cu rele, de un umăr comfortabil, un zâmbet dulce şi cam atât. A da, şi o îmbrăţişare.
     Făt-Frumos, te rog, vino! Am atâta nevoie de tine.. Ştiu că te-am avut de câteva ori lângă mine, dar nu mi-am dat seama şi te-am lăsat să-mi scapi printre degete. Nu se va mai întâmpla. Promit. Promit că dacă vii o să îmi dau seama de lucrul ăsta şi o să te ţin lângă mine cât de mult pot. Haide, mai întârzii mult?